sâmbătă, 4 aprilie 2015


4  aprilie 2015: N A G H I B    M A H F U Z
                 G I O V A N N I    P A P I N I




Astăzi am citit alte două capitole din Gog (Papini) și primele 3 capitole din romanul O mie și una de nopți și zile de Naghib Mahfuz. Interesant ni s-a părut faptul că aceste capitole îndeplinesc funcția unui incipit: de a scoate cititorul din universul cărții O mie și una de nopți și de a-l atrage spre lumea romanului lui Mahfuz.
NAGHIB MAHFUZ  s-a născut în vechiul cartier Gamaliy din Cairo, orașul pe care l-a descris atât de des, în familia unui modest funcționar de stat. În opera sa timpurie, din perioada 1939-1944, Mahfuz    s-a străduit, pornind de la preocuparea cu vechiul Egipt, să promoveze afirmarea unei identități egiptene. După cel de-al doilea Război Mondial și după căderea monarhiei în Egipt speranța într-o eliberare de sub sistemul colonial britanic și nemulțumirea față de antagonismele sociale grave au dus la orientarea autorului spre subiecte contemporane, prezentate în mod realist, cum a fost, de exemplu, în romanul "Străduța Midaq" din 1947. ,,Trilogia din Cairo", ciclul de romane din 1956-57 dedicat unei familii de negustori, îl face cunoscut în întreaga lume arabă.
Băieții din cartierul nostru (1959), una din operele sale celebre, a fost interzisă în Egipt sub acuzația de blasfemie. Romanul este o parabolă a istoriei universale și are ca subiect viețile lui Adam, Moise, Iisus și Muhammad, problematizând în același timp relația dintre credință și cunoașterea științifică. În 1989, după fatwa împotriva lui Salman Rushdie, teologul egiptean Omar Abdul-Rahman regreta faptul că Mahfuz n-a fost pedepsit pentru romanul său, deoarece o asemenea poziție tranșantă l-ar fi descurajat pe Rushdie să publice romanul Versetele satanice.

OBȚINE PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ ÎN 1988.

O MIE ȘI UNA DE NOPȚI ȘI ZILE (1982)

                O carte plină de înţelepciune musulmană, presărată cu pilde şi filozofie din vechimi, toate acestea fiind puse în scenă de o serie de personaje ce apar şi în celebrele basme persane ,,O mie şi una de nopţi".
                Avem de-a face cu transformarea Egiptului într-un adevărat domeniu mitic, spaţiul ficţional privilegiat al operei lui Naghib Mahfuz, o lume care, în ciuda tuturor regimurilor politice, a reuşit, într-un mod uimitor – dar explicabil – să-şi păstreze, în mod coerent, deplina individualitate. Fascinat, la un moment dat, de maniera de a scrie a lui Walter Scott, Mahfuz a nutrit chiar marele plan de a realiza o serie de romane axate pe tema istoriei, prin intermediul cărora să acopere întreg trecutul ţării sale. Însă chiar de la al treilea volum al proiectatei serii, scriitorul a renunţat la ambiţiosul proiect, avînd intuiţia valorii prezentului, dar şi a deplinei sale capacităţi de a-l exprima, utilizînd, însă, aproape întotdeauna, o perfect orchestrată strategie a dublei intenţii, aparent spunînd poveşti din vremurile vechi, doar pentru a atinge, cu atît mai pregnant, toate problemele stringente şi realităţile lumii în care trăia el însuşi, neobosind să exprime, indirect, impactul psihologic al schimbărilor politice, sociale ori economice din această parte a lumii asupra oamenilor obişnuiţi şi a valorilor consacrate ale societăţii egiptene tradiţionale.
Tradiţia arabă a povestirii în ramă

În ciuda oricăror aparenţe, la fel se întîmplă şi în romanul O mie şi una de nopţi şi zile (1982), care, deşi axat, la un prim nivel al semnificaţiilor, pe sublinierea importanţei tradiţiei arabe a vestitei culegeri de texte reunite sub titlul O mie şi una de nopţi, reuşeşte să spună cîteva lucruri cu adevărat esenţiale nu doar despre rolul şi importanţa poveştilor într-o lume marcată de violenţă, ci şi despre modul în care oamenii reuşesc – sau nu – să se adapteze unor noi realităţi, determinate, cel mai adesea, istoric. Desigur, totul este expus prin intermediul reactualizării narative a situaţiei cunoscute tuturor celor care au citit, chiar şi doar parţial, cele O mie şi una de nopţi ce impun tradiţia arabă a povestirii în ramă. Astfel, şi în romanul lui Mahfuz, Şahryar este temutul sultan care a ucis fără milă nenumărate tinere menite a-i deveni soţii, căci nici una dintre ele nu-i putea dărui împlinirea mult visată, pe care o va descoperi abia odată cu Şeherezada, fiica vizirului Dandan. Aceasta întrerupe lungul şir al femeilor sacrificate înaintea sa şi îi cîştigă sultanului inima, dăruindu-i nu doar o mie şi una de nopţi de poveşti, ci şi un fiu, convinsă că „dragostea poate săvîrşi ea însăşi minuni“ şi dispusă să-l iubească pe nemilosul său soţ în ciuda cruzimii sale şi încercînd ca, prin poveştile pe care i le deapănă în fiecare noapte, să-l facă să se împace cu sine şi să-şi găsească liniştea. Iar dacă, o vreme, planul ei reuşeşte, finalul romanului rămîne deconcertant, căci Şahryar decide să-şi părăsească palatul, soţia şi copilul pentru a se retrage în pustiu. Dovadă că cele o mie şi una de nopţi de poveşti şi de dragoste nu fuseseră suficiente pentru a-l face pe sultan să uite cele o mie şi una de zile – şi multe altele dinaintea lor.

            În fond, scriitorul egiptean nu face altceva decît să vorbească despre realităţile lumii egiptene a secolului al XX-lea, la adăpostul atmosferei miraculoase a celor O mie şi una de nopţi, al căror exemplu narativ dă senzaţia că îl urmează, doar pentru a-l submina, cu o artă care, pe drept cuvînt, poate fi considerată desăvîrşită. De aici şi imaginea mai multor posibili (ori viitor-potenţiali) istorici care îşi asumă, pe fragmente şi determinînd, astfel, nivelul polifonic al textului cărţii de faţă, rolul de narator, însă nu-l duc pînă la capăt. Şi, tot de aici, eşecul pe care majoritatea personajelor din roman îl trăiesc, exemplul prin excelenţă fiind, desigur, acela al însuşi sultanului Şahryar, incapabil să se împace cu propriul său trecut şi să proiecteze o imagine a viitorului pentru regatul ori pentru propria sa familie. (sursa: O mie și una de noți despre Egipt de Rodica Grigore, în Observator cultural)

sâmbătă, 21 martie 2015

21.03.2015: PETRU  CREȚIA

Ziua de astăzi va rămâne una de neuitat pentru spiriștii de la Cerc. Din cel puțin două motive:
1. Luminile și umbrele sufletului - Petru Creția
2. discuțiile aprinse care au urmat, gravitând în jurul a câtorva concepte cheie: știință, genialitate, evoluție, ,,accelerator de particule” vs. simplitate, bunătate, ,,pâinea noastră cea de toate zilele”. Protagoniștii au fost Ștefan (IX A), pe de-o parte, și Radu (XIIB), Laura (X A), pe de alta.


   Se va înțelege mult mai bine de ce s-a ajuns la polemici, dacă vom preciza ce capitole s-au citit din carte: Prostia și Suferința zadarnică. Dar înainte de  a reproduce câteva rânduri din carte, să spunem câte ceva despre PETRU CREȚIA: este absolvent al Liceului ,,Spiru Haret”. Constantin Noica (alt spirist cu har) l-a numit ,,întâiul om de cultură al țării”.  A trăit între anii 1927-1997 și a fost un important filolog, elenist, editor, traducător, eseist. Într-un articol din ziarul ,,România liberă”(2009) se scria: Petru Cretia știa să urce în patria suprasensului, acolo unde sunt de găsit marii autori pe care el îi frecventa asiduu și care, la sfârșitul operei lor, nu lasă impresia ca ne-au spus neapărat ceva, ci doar că au schițat un arabesc mai degrabă pe înțelesul îngerilor decât al oamenilor. (sursa: http://www.romanialibera.ro/aldine/history/petru-cretia--carturarul-cu-har-156005)


    Și acum, iată câteva rânduri din Suferința zadarnică, ce ne-au pus pe gânduri...

  • Prea multe sunt suferințele care nu depind de noi ca să nu merite să încercăm să le alungăm pe cele, atât de zadarnice, care își au obârșia în greșita așezare a sufletului nostru.
  • Cui slujește să ai un suflet veșnic neîncrezător, să alegi doar răul din orice, să trăiești în zavistie și ură? Și câți oameni nu și-au irosit puterile lor adevărate de dragul unor ambiții pentru care nu erau făcuți? Și apoi cât chin în jurul celor care cred că voința lor este lege și că dreptate pot avea numai ei și care, în numele acestei amăgiri, îi asupresc, îi umilesc și îi țin vinovați pe toți ceilalți.
            Despre cartea Luminile și umbrele sufletului, autorul însuși afirma: Cartea aceasta nu vrea să fie altceva decât o călăuză către adevărul despre noi înșine, pe un drum la fel de greu de deslușit ca acela din ,,Călăuza” lui Tarkovski. dar nu de negăsit. Omul este o ființă complicată și ambiguă, dar nu indescifrabilă...


28.03.2015: H E R M A N N    H E S S E

   În stilul caracteristic Cercului de lectură, am ales, astăzi, să intrăm în universul fictiv al unui mare scriitor, Hermann Hesse, altfel decât abordănd capodoperele. Un fel de ,,spionare pe gaura cheii” (Simona Popescu), suficientă însă pentru a întărâta liceeni curioși și dornici de a cunoaște cât mai mult. Astfel, ,,Basmele” lui Hesse au fost unealta atât de utilă demersului nostru. Spunem ,,basme”...însă am avut surpriza să constatăm că ne îndepărtăm destul de mult de canonul acestei specii literare. 


Hermann Hesse (n.1877Calw, Germania – d. 1962MontagnolaElvețiascriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946 (motivația juriului: pentru inspiratele sale scrieri care, crescând în îndrăzneală și putere de pătrundere, exemplifică idealuri umanitare clasice și înalte calități ale stilului". Este faimos pentru romanele sale Der Steppenwolf (Lupul de stepă), Das Glasperlenspiel (Jocul cu mărgele de sticlă) și Siddhartha.
            Copilăria și tinerețea lui Hesse au fost caracterizate prin precocitate, entuziasm și rebeliune. Până prin anul 1893, viața lui Hesse a fost un șir de transferuri de la o școală la alta, din cauza comportamentului rău" și caracterului ireductibil. Părinții săi au perceput că nu au un copil obișnuit încă din anul 1881. Fiindcă nu mai făceau fața precocității și energiei lui, părinții s-au gândit chiar să îl instituționalizeze sau să îl trimită de acasă.
            Singurătatea spirituală a artistului și izolarea de lumea modernă sunt teme frecvente în operele lui Hesse. Romanele sale, majoritatea psihoanalitice și simbolice, includ Peter Camenzind (1904), Unterm Rad (Sub roată) (1906), Rosshalde (1914) și Demian (1919).
            LUPUL DE STEPĂ (1927), unul dintre cele mai cunoscute și mai complexe romane ale sale, descrie natura duală a umanității. Aceeași temă se regăsește și în Narziss und Goldmund (Narcis și Gură de aur - 1930).
           JOCUL CU MĂRGELELE DE STICLĂ: având în centrul ei biografia lui Josef Knecht, maestrul ,,jocului cu mărgelele de sticlă, romanul propune imaginea unei lumi în afara lumii:  Castalia. Situată în afara timpului (și a istoriei) Castalia se conturează ca un uriaş templu al culturii, un loc în care vieţuiesc aproape exclusiv intelectuali, un loc în care cunoaşterea, în multiplele ei forme, pare a reprezenta unicul scop. Mai mult însă, Castalia este şi patria jocului cu mărgelele de sticlă. Schiţat doar vag de autor, jocul cu mărgelele de sticlă este în esenţă o sinteză între arte, reprezentând şi unica formă prin care se poate realiza trecerea de la o artă la alta, comasarea tuturor cunoştinţelor într-un tot. Pe de aștă parte, jocul cu mărgelele de sticlă reflectă atât modul de a ilustra antagonismul real-utopic, cât și falimentul celor două viziuni. Două ,,mărgele de sticlă" reprezentând două filosofii.
            Devenit încă din tinereţe elev al unei şcoli de elită, Josef Knecht se adaptează fără dificultăţi legilor care guvernează Castalia. Parcurge toate treptele ierarhice, ajungând în final să deţină funcţia supremă, aceea de magister ludi. Ajuns însă în acest punct, Josef constată că imensul tărâm al Castaliei este totuşi ciudat de limitat. Părăsind Castalia, Knecht face pasul către o lume în care timpul îşi urmează cursul. O lume în care bătrâneţea şi moartea nu fac diferenţa între intelectuali şi cei săraci cu duhul.
            Mesajul operei este completat atât dede poeziile lui Knecht, cât şi de cele trei biografii fictive, scrise de acesta în timpul studiilor în Castalia. În esenţă, toate biografiile gravitează în jurul aceleiaşi idei: incapacitatea omului de a-şi înşela destinul. Căci, fie că vorbim de aducătorul de ploaie, de călugărul Josefus Famulus, sau de prinţul indian, toate personajele se întorc în vechea lor matcă şi îşi acceptă, în final, destinul.

FRAGMENT:

            Începând astfel din interior şi crescând până la întâlnirea şi confirmarea reciprocă dintre lumea lui lăuntrică şi lumea exterioară, chemarea s-a desăvârşit pentru Josef Knecht într-o absolută puritate; băiatul i-a suit toate treptele, i-a gustat toate momentele de fericire şi spaimele. Nobilul fenomen, istoria adolescenţei şi preistoria tipică a oricărui spirit de elită, a ajuns la împlinire, fără să fie tulburat de dezvăluiri şi indiscreţii bruşte; lumea interioară şi cea din afară au acţionat şi s-au dezvoltat una către cealaltă într-un mod armonios şi echilibrat. Când, la sfârşitul acestei evoluţii, şcolarul a devenit conştient de situaţia lui şi de soarta sa exterioară, când s-a văzut tratat de către profesori ca un coleg şi ca un oaspete de onoare, a cărui plecare era aşteptată în fiece clipă, iar de către colegi pe jumătate admirat sau invidiat, pe jumătate ocolit, ba chiar suspectat, batjocorit şi urât de unii adversari, mereu mai izolat şi părăsit de prietenii de până atunci ― în acel moment un fenomen similar de despărţire şi însingurare se desăvârşise încă de mult în el, iar în sufletul său, în propria-i simţire interioară profesorii se transformaseră tot mai mult din superiori în camarazi, prietenii de altădată deveniseră nişte tovarăşi de drum pe care îi lăsa în urmă, în şcoala şi în oraşul său nu se mai simţea ca între ai săi şi în locul ce i se cuvenea; toate acestea erau pătrunse acum de o moarte stranie, de un fluid al irealităţii, aidoma unor lucruri ce aparţineau trecutului, deveniseră ceva provizoriu, ca nişte haine uzate ce nu mai puteau fi purtate nicidecum.(...) O dată cu primirea lui în rândurile elitei, viaţa lui Knecht fusese transplantată pe alt teren, băiatul făcuse primul pas decisiv în evoluţia sa. Nu întotdeauna acceptarea oficială a unul elev distins în rândurile elitei corespunde cu trăirea unei chemări interioare. Acesta este un har sau dacă am voi să ne exprimăm cu vorbe banale, e o întâmplare norocoasă. Viaţa celui ce se întâlneşte cu ea are un plus întocmai cum posedă un plus cel căruia norocul i-a dăruit fericite însuşiri trupeşti şi sufleteşti. Majoritatea şcolarilor de elită, ba chiar aproape toţi, îşi consideră selecţionarea pe un mare noroc, ca pe o distracţie de care sunt mândri şi foarte mulţi dintre ei şi-au dorit cu înfocare aceastădistincţie. Dar trecerea de la obişnuitele şcoli din locurile natale în şcolile din Castalia e pentru majoritatea celor selecţionaţi mai anevoioasă decât şi-au închipuit şi aduce cu sine unele dezamăgiri neaşteptate. Trecerea aceasta este o despărţire şi o renunţare foarte grea mai ales pentru toţi acei şcolari s-au bucurat de fericire şi dragoste în casa părintească...(...) Nici chiar ambiţioşii propriu-zişi şi elevii model, pedanţii, nu puteau rezista întotdeauna în Castalia; nu pentru că n-ar fi fost apţi pentru studiu, ci pentru că în şcolile de elită nu era vorba numai de studii şi de o pregătire specială, ci şi de obiective educative şi artistice în faţa cărora unul sau altul depuneau armele. Totuşi, în sistemul celor patru mari şcoli de elită, cu numeroasele lor subdiviziuni şi sucursale, era loc pentru afirmarea a diverse aptitudini, iar un matematician sau un filolog sârguincios, dacă dădea cu adevărat semne de viitor savant, nu trebuia să vadă un pericol în lipsa de talent muzical sau filozofic.(...)


B A S M E

            Spectrul basmelor sale se întinde de la tradiția de povestitor a lui Boccaccio și poveștile din O mie și una de nopți, până la satire fantastice și la poezia fantastică de inspirație psihanalitică. Hesse modernizează temele clasice ale basmului: fericire și nefericire în dragoste, egoismul dorințelor, efemeritatea existenței, aspect pus în lumină chiar de titluri:
·         Piticul
·         Joc de umbre
·         Muntele tainic
·         Poetul
·         Visul unui fluier
·         Augustus
·         Visul despre zei
·         știre ciudată de pe o altă stea
·         Suita de vise
·         Europeanul
·         Povestea celor doi frați

      În unele dintre acestea, autorul conferă visului trăsături de basm (Visul unui fluier, Visul despre zei) deoarece, asemenea fanteziei, și visul poate unifica și armoniza contrariile dintre realitatea obiectivă și cea subiectivă, dintre lumea exterioară și cea interioară. Basmul Joc de umbre permite pune în lumină faptul că, în laboratorul subconștientului, se anulează barierele temporale și spațiale, trecutul devenind prezent. Chiar și drumurile care se desfac în formă de stea pot duce, în mod magic, spre destinația dorită .

           


28.02.2015 - 7.03. 2015: GIOVANNI  PAPINI
                         RAINER  MARIA  RILKE

    Despre Giovanni Papini s-a mai discutat în cadrul întrunirilor noastre. Povestirile lui stranii rămân întipărite în memorie, iar un text precum Omul care și-a pierdut sinele cu greu poate fi dat uitării. De ceva vreme (de anul trecut, mai exact), am pătruns însă în lumea lui Gog. Da, a lui Gog cel veșnic nemulțumit, ironic, critic, ignorant câteodată, dar suficient de lucid pentru a surprinde anomalii sociale (și nu numai) de tot felul...

  GIOVANNI  PAPINI s-a născut în anul 1881 la Florența, fiu al lui Luigi Papini, fost soldat garibaldian, meșteșugar cu convingeri republicane și anticlericale, motiv pentru care mama sa, Erminia Cardini, a trebuit să-și boteze fiul pe ascuns. A avut o copilărie și o tinerețe solitare, compensate de pasiunea pentru lectură.
OPERE:
  • Un om sfârșit
  • Gog
  • Amurgul filozofilor
  • Martorii patimilor
  • Chipuri de oameni
  • Viața lui Iisus
  • Povestiri stranii
    • Dante viu
Romanul Gog, apărut în 1934, este o satiră despre om şi capriciile sale, despre om şi ideile sale, care de multe ori sunt de-a dreptul năstruşnice. Anul apariţiei are relevanţă, pentru că multe din ironiile puse de scriitor pe seama personajului său principal sunt actuale şi azi. Gog este un personaj excentric. „Adevăratul său nume era, se pare, Goggins, dar din tinereţe i se spusese totdeauna Gog şi acest diminutiv îi plăcu, pentru că îl înconjura cu un fel de aureolă biblică şi fabuloasă: Gog, rege în Magog.”
            Naratorul afirmă că l-a cunoscut pe Gog într-o casă de nebuni. Boala de care suferea e greu de precizat:
„Nici un alienist nu i-a putut defini boala : unul vorbea de sindrom psihoastenic, altul de dublarea personalităţii, al treilea de alienaţie morală; cei mai mulţi declară că suferă de tulburări multiple şi aşa de înrădăcinate, încât nu permit decât un simulacru de tratament, la întâmplare.” Gog „era un monstru cam de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat în verde deschis. Înalt, dar rău făcut. N-avea un fir de păr pe cap: nici păr, nici sprâncene, nici mustăţi, nici barbă.”
            La bătrâneţe,Gog devine foarte bogat, călătoreşte mult prin lume şi are ocazia să cunoască oameni celebri, nebuni, scriitori, filozofi, de la care află poveşti demne de a fi  consemnate. Călătoreşte mult, dar se poate mişca în voie  folosindu-şi imaginaţia, prin toate secolele pe care omenirea le-a trecut până acum în „contul” ei.
            „Până acum, eu am fost sclavul banului; de acum înainte, banul trebuie să fie servitorul meu.  Nu vreau să aştept, cum fac semenii mei, să cad în mintea copiilor, spre a descoperi lumea şi a mă bucura de viaţă.” 
Însemnările lăsate de Gog sunt diverse, ciudate, năstruşnice. Un personaj se laudă:
„ Am inventat, îmi spuse el, muzica tăcerii. Orice muzică tinde spre tăcere şi puterea ei  stă în pauzele dintre un sunet şi altul. Am găsit mijlocul de a suprima schela superficială  a notelor şi ofer tăcerea în starea sa de puritate originală.”(cap. Muzicanți) 
Într-un alt capitol, Povestea insulei, însemnările lui Gog povestesc şi despre metoda controlării demografice a populaţiei pe o insulă  din Pacific, la sud de Noua-Zeelandă. Condiţiile de pe insulă permiteau existenta unui număr fix de persoane. Toţi cei care erau  peste acest număr, erau omorâţi:„…de fiecare nou născut trebuie să moară cineva, în aşa fel, ca numărul locuitorilor să nu treacă niciodată de şapte sute şaptezeci.” Cei care nu se sinucideau când aflau că soarta le-a fost nefavorabilă, erau puşi în saci şi aruncaţi în mare. Azi, metodele de control demografic sunt mult mai subtile…S-au inventat E-urile…
            Papini pune problema făţărniciei de care dau dovadă oamenii în diferite împrejurări. Ştim că oamenii una spun, alta gândesc…Drept urmare, ar trebui să avem nişte măşti pe care să le folosim, de la caz la caz: „Fiecare din noi ar putea să-şi fabrice mai multe şi să poarte una sau alta după dispoziţia momentană şi după ocupaţii...Toţi ar trebui să aibă, în garderoba lor, pe lîngă pălării, o mască tristă pentru vizitele de condoleanţe şi pentru înmormîntări;  o mască feroce, pentru discuţii şi dueluri;  o mască patetică şi languroasă pentru flirt şi logodne; o mască veselă pentru comedie şi petrecerile cu prietenii şi aşa mai departe.”
            Purtatul măștilor în public ar avea numai avantaje:
„1. Avantaj igienic. Protecţia epidermei feţei.
  2. Estetic. Masca făcută după comanda noastră ar fi totdeauna mai frumoasă decât figura naturală şi ne-ar scuti să vedem atâtea fizionomii idioate şi deformate.
  3. Moral.  Necesitatea  de  a  simula — adică  de  a potrivi figurile noastre cu sentimentele pe care aproape niciodată nu le simţim — ar fi destul de redusă, limitată numai la cuvinte. Am putea să vizităm pe un prieten nenorocit fără să se vadă în trăsăturile feţei o durere pe care n-o simţim.
 4. Avantaj educativ. Întrebuinţarea prelungită a aceleiaşi măşti […] sfârşeşte prin a modela figura omului şi a transforma chiar caracterul celui care o poartă.” 




RAINER MARIA RILKE (n. 4 decembrie 1875, Praga, Imperiul     Austro-Ungar - d. 29 decembrie 1926, în sanatoriul Valmont de la Montreux, Elveția) a fost un autor austriac și unul din cei mai semnificativi poeți de limbă germană. Pe lângă poezii, a scris povestiri, un roman și studii privitoare la artă și cultură. A făcut numeroase traduceri în germană din literatura și lirica altor națiuni, în special din limba franceză. Bogata sa corespondență reprezintă o componentă majoră a creației sale literare. Între anii 1919-1926, a scris DUINESER ELEGIEN (Elegiile duineze) și ambele părți ale ciclului de poezii SONETTE AN ORPHEUS (Sonete către Orfeu). Ambele volume de poezii sunt considerate drept cele mai reușite al operei lui Rilke.
O experiență decisivă în existența sa a reprezentat-o întâlnirea cu Tolstoi. După aceasta, poetul a avut parte de o revelaţie, care l-a făcut să-şi schimbe percepţia asupra realităţii. Poezia sa va avea un puternic accent mistic. Aerul mistic îl face pe Rilke să vrea ca numele său să fie cunoscut doar de Dumnezeu, pentru a se apăra împotriva mândriei, „duşmănia vicleană a gloriei“, cum o numeşte el. Într-o scriere către un poet tânăr, Rilke spune: „Nu ruga pe nimeni să vorbească despre tine, nici măcar dispreţuitor. ŞI CÂND TRECE TIMPUL ŞI TU VEZI CĂ NUMELE TĂU CIRCULĂ PRINTRE OAMENI, NU-L LUA ÎN SEAMĂ... Gândeşte-te: a devenit rău şi dezbară-te de el. Ia altul, oricare, pentru ca Dumnezeu să te poată chema noaptea. Şi tăinuieşte-l de toţi“. Părintele Dumitru Stăniloae aprecia aceste cuvinte într-un mod deosebit, văzând în ele o înfierare a slavei deşarte prezente în noi.



POEZII



Doamne, e timpul. Vara a fost mare.
Așterne-ți umbra pe cadranele solare,
si vântului dă-i drumul pe câmpii.

Poruncă pentru pârgă dă poamelor târzii,
mai dăruie-le două zile calde,
grăbește împlinirea, să se scalde
o ultimă dulceață în vinul greu din vii.

Cel care n-are casă, nu-și va mai construi.
De-acum, cel singur, singur o să fie:
veghind, citind, el lungi scrisori va scrie
și pe alei mereu va rătăci,
neliniștit, când frunzele adie.
(Zi de toamnă)

Cad frunzele, cad ca din depărtare,
de parcă veștejesc grădini în ceruri,
cu gesturi de negare cad, de-a rândul.

Iar nopțile, cum cade greu pamântul
din toate stelele, într-o însingurare.

Noi toți cădem. Și mâna asta, iată.
Căderea, vezi, e-n toți și în oricine,

Și totuși, este Unul care ține
nespus de blând, pe mâini, căderea toată.
(Toamna)


Era lume-n chipul celei scumpe-
dar deodată ea se revărsă:
lumea-afară-i, lumea necuprinsă-i.

Ori de ce nu am băut din chipul
drag și plin ce-l ridicam spre mine,
lume-nmiresmată lângă gura-mi?

Am băut, ah. Fără saț băut-am.
Dar și eu, prea plin de multă lume,
bând din ea, m-am revărsat afară.
(Era lume-n chipul celei scumpe)


    POVESTIRI
(din vol. Povestiri către Bunul Dumnezeu,
         București, Ed. Humanitas, 2007)

  • Basmul despre mâinile lui Dumnezeu
  • Străinul
  • De ce vrea bunul Dumnezeu să existe săraci
  • Cum a ajuns trădarea în Rusia
  • Cerșetorul și domnișoara cea mândră




J  Ce asemănări există între poezia și proza lui Rilke, având în vedere viziunea asupra existenței?

duminică, 7 decembrie 2014

6 DECEMBRIE 2014

      Când ne-am întâlnit data trecută, am citit ,,Pisica neagră” de E.A. Poe, apoi despre inconștient/conștient/sine colectiv... din vol. 7, Opere, de C.G. Jung.
    Acum trei săptămâni, Ilf&Petrov ne-au încântat cu câteva povestiri din volumul ,,Atitudine nepăsătoare față de stomac și alte povestiri”, despre care Sabrina Lupșan a scris și în revista ,,Vlăstarul”.
     Astăzi, Cercul de lectură al Colegiului Național ,,Spiru Haret” a avut un invitat deosebit: tânăra scriitoare Raluca Băceanu (absolventă a liceului, promoția 2012). S-au citit câteva fragmente din cartea ,,Călătorie prin mintea unei adolescente”, iar la final, Raluca Băceanu a prezentat romanul ,,Harul”. mai multe despre această întâlnire puteți afla accesând pagina de facebook: 
https://www.facebook.com/AdaIoanaRalucaBaceanu




duminică, 21 septembrie 2014

20 septembrie 2014


După un an în care cercul a funcționat, dar în care nu am mai consemnat nimic pe blog, revenim. A început școala, iar activitatea Cercului de lectură din CNSHB s-a reluat.
Astăzi am citit o povestire de Karel Capek (Taina scrisului), s-a prezentat activitatea de romancier a celebrului scriitor chinez Mo Yan,  s-au citit câteva fragmente din cartea intitulată 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea și, nu în ultimul rând, s-a citit un sonet de Raymond Queneau (ultimul) dar și unul aplicând o regulă combinatorie aleatorie (din cartea O sută de mii de miliarde de poeme).
Despre Karel Capek am aflat că este un popular scriitor ceh, autor, între altele, al Fabricii de absolut, Război cu salamandrele (existente în Biblioteca CNSHB). Taina scrisului este o povestire în care protagonistul, Jensen, redactor, descoperă, în urma participării la un eveniment în care invitat era un important grafolog, că nevasta lui este șleampătă, sensuală, superficială, cârcotașă. Brusc, iluzia unui trai fericit de mai bine de 20 de ani alături de consoartă se destramă. A fost nevoie de 5 minute, doar atât, pentru a da peste cap viața protagonistului. Totuși, după o discuție acidă cu femeia, la fel de brusc, atitudinea lui față de soție se schimbă și viața își reia cursul firesc. Asistăm la o narațiune alertă, din care ironia, umorul negru și schimbul de replici de o naturalețe izbitoare nu lipsesc.
Despre Mo Yan vom discuta și în ședințele următoare ale cercului.
Raymond Queneau a impresionat prin metoda originală pe care o propune în actul lecturii. În prefața cărții, autorul afirmă că autorul nu e unul singur, sunt mai mulți. Evident, dacă aplicăm orice algoritm de combinare a versurilor, se obține un sonet nou, diferit prin tematică de varianta de la care s-a plecat. În materialul de sâmbăta următoare, revenim cu imagini ale unui sonet compus de Queneau și ale unor sonete compuse de noi...
Până atunci, spor la citit!





sâmbătă, 21 septembrie 2013

2 1    s e p t e m b r i e   2 0 1 3


De pe la ora 11 a început să vină lumea. Astăzi aveam pe ordinea de zi: o mostră de literatură chinezească (din Antologia nuvelei universale), una de literatura italiană (Giovanni Papini, O poveste complet absurdă) și câteva fragmente din Arhetipurile și inconștientul colectiv de C.G. Jung.
Pentru că iarăși s-a dezbătut - de data aceasta: asupra ,,sinelui” și a ,,inconștientului personal/ colectiv”, nu am mai apucat să citim povestea lui Papini (rămâne pe săptămâna care vine.

Seara, Alex din XI B a postat pe Facebook un exercițiu interesant de imaginatie: posibile răspunsuri la întrebarea: ,,De ce a traversat puiul strada?” 



De ce a traversat puiul autostrada?

INVATATOARE DE SCOALA: - Pentru ca a vrut sa ajunga pe partea cealalta.
PROFESOR DE LICEU:- Chiar daca v-as explica, dragii mei dobitoci, tot n-ati intelege.
PLATON: - Pentru ca a mers in cautarea binelui si armoniei.
ARISTOTEL: - Este in natura puilor sa traverseze strazi.
KARL MARX: - Avea instabilitate istorica si dialectica.
MARTIN LUTHER KING: - I have a dream! Vad o lume in care toti puii vor fi liberi sa traverseze strazile fara sa fie chestionate motivele lor.
MOISE: - Si Dumnezeu a coborat din ceruri si a poruncit puilor: Traversati autostrazile! Si puiul a traversat-o, si toti s-au inveselit.
BILL CLINTON: - Puiul n-a traversat autostrada. Repet, puiul NU a traversat autostrada.
FREUD: - Faptul ca te preocupa de ce puiul a traversat autostrada scoate in evidenta nesiguranta ta sexuala: Oedip Avicol.
BILL GATES: - Chiar acum am lansat in piata MSChicken 2000, care nu numai ca traverseaza autostrazile, ci pune oua, arhiveaza documentele importante si rotunjeste calculele dvs.
DARWIN: - De-a lungul marilor perioade de timp, puii au fost selectionati natural de forma ca acum au o dispozitie genetica de a traversa autostrazile.
EINSTEIN: - Sigur puiul a traversat autostrada? Sau autostrada s-a deplasat pe dedesubtul lui? ANDERSEN CONSULTING: - Iregularitatea partii autostrazii a puiului ii ameninta pozitia dominanta in marketing. Puiul se lovea de sfidari importante pentru a crea si a dezvolta competentele necesare pentru a crea si a �nfrunta competitivitatea pietei. Andersen Consulting, intr-o relatie de parteneriat cu clientul, a sprijinit puiul prin redesign a strategiilor lui de distributie fizica si a proceselor de implantare. Folosind metoda de integrare avicola (MIA), Andersen a ajutat puiul sa foloseasca abilitatile lui proprii, metodologia, cunoasterea, capitalul si experiente pentru a alinia mintea, procesele si tehnologia puiului �n sprijinul strategiei lui globale in cadrul lucrarilor Gestiune de Programe.
BUDDHA: A pune aceasta intrebare contrazice propria ta natura de pui.
PUBLICITATE DE PROFIL: Unde scrie "Puiul traverseaza autostrada" trebuia sa zici "Afacerile necurate ale lui Puiu".
TITLU DE ZIAR NATIONAL: Criza economica constrange puiul sa traverseze autostrada!
TITLU DE PAGINA 12: Puiul e gata!
LE MONDE: Les consequences pour les Balcanes sont encore a prevoir: un poulet est arrive a traverser la route sans blesures.
SUPORT SERVICE(SRL service): Eu de aici nu vad sa se fi traversat strada. Resetati puiul si daca tot il vedeti ca traverseaza, formatati ouale sau trimiteti cineva din firma la cursurile noastre ($322 la cursul zilei plus TVA).

Sursa: http://www.funkydonkey.ro/jokes_131574/de-ce-a-traversat-puiul-autostrada

12 octombrie 2013
Astazi a fost o zi dedicata lui Giovanni Papini. S-au citit povestirile: Omul care și-a pierdut sinele și Demonul mi-a spus